Science-fiction

https://msbook.pro/fantazy/1981-nscui-din-cea-vol-2-fantana-inlrii.html

Lordul Legiuitor este mort. Ucis de Vin. Aceasta este partea bună. Partea proastă este că, departe de a rezolva o problemă, a creat una şi m: Lordul Legiuitor este mort. Ucis de Vin. Aceasta este partea bună. Partea proastă este că, departe de a rezolva o problemă, a creat una şi mai mare. Năruire, entiatea malefică închisă în fântână, a fost eliberată din temniţă iar acum este liberă să se ocupe de opozantul său, Dăinuire. Aceasta ar

https://msbook.pro/fantazy/1982-nscui-din-cea-vol-3-eroul-evurilor.html

Împratul Elend are probleme mari, nu numai cu conducerea Noului Imperiu, ci mai ales cu planeta însăşi. Ceţurile s-au trasformat, nu mai dispar decât târziu, aproape de miezul zilei şi, mai nou, au început să ucidă oameni. Cam o şesime din cei contaminaţi mor. Munţii de Cenuşă aruncă tot mai multă funingine în atmosferă, iar aceasta, combinată cu ceaţa, întunecă tot mai mult cerul, obturând lumina soarelui şi împedicând plantele să crească. Consecinţa este moartea prin înfometare a tuturor fiinţelor de pe Scadrial.

Se pare că Lordul Legiuitor prevăzuse fenomenele, pentru că a lăsat ascunzători pline cu provizii, metale alomantice (unele noi) şi sfaturi pentru ceea ce va urma. Acestea sunt descoperite, una câte una, de Împăratul Elend şi supuşii săi. Pe de altă parte kandra OreSoer/TenSoon crede că toate aceste schimbări prevestesc o zi importantă pentru neamul său şi încearcă să-i anunţe pe venerabilii Generaţiei Întâi. Câte din eforturile sale vor da roade... rămâne de văzut (de citit). Pe de altă parte entitatea distructivă, Năruire, lucrează: îşi adună armate de kolosşi, şi-a apropriat inchizitorii de oţel pe care i-a pus în fruntea oştilor kolosse şi caută să-şi împlinească menirea – distrugerea planetei.

O evoluţie interesantă în acest volum o are tânărul Lestibournes. Timid, mai degrabă tăcut iar când vorbeşte se exprimă în graiul de pe străzile din est, trecând de cele mai multe ori neobservat (motiv pentru care Kelsier l-a poreclit Fantomă), cositorean – o calitate allomantică ce-i permite ascuţirea simţurilor când arde cositor, deci nefolositoare pentru luptă – el devine eroul şi apărătorul unui oraş. Pentru a face o paralelă cu Roata timpului, personajul lui Sanderson are un „destin” asemănător cu cel al lui Matrim Cauthon.

Lectură plăcută!

https://msbook.pro/fantazy/1983-nscui-din-cea-vol-4-aliai-in-slujba-dreptii.html

Sanderson ne spune în postfaţă că acţiunea următorului triptic din serie se petrece la trei secole după refacerea lumii sau, cum o numesc cei din Scadrial, după Catacendre. Tot în postfaţă, aflăm că Sanderson a decis să schimbe perioada istorică în care se desfăşoară acţiunea, să vină astfel cu ceva nou, deoarece majoritatea romanelor fantasy sunt cantonate în perioada echivalentă Evului Mediu. Aşadar a mutat acţiunea următoarelor trei romane în zona steampunk, într-un oraş asemănător cu New Yorkul începutului de secol XX, iar pe următoarele trei vrea să le arunce într-o epocă din viitor.

Aliaţi în slujba dreptăţii, ne informează Sanderson, nu face parte din triptic, este ca un fel de roman-pilot al seriei de trei. Personajele principale sunt Waxilium Ladrian, descendent al lordului Ladrian, pe care-l cunoaştem din primele trei romane sub numele de Boare, iar Wayne este un hoţ pocăit pe care Waxilium l-a cunoscut în Ţinuturile Necruţătoare. Wax se întoarce în Elendel şi trebuie să-şi pună pe picioare Casa Ladrian, adusă în pragul falimentului de unchiul său. Pentru aceasta, trebuie să se căsătorească cu Sertis, fiica cea mare (şi legitimă) a Lordului Harms, pe care nu o vrea de soţie niciun bărbat. Waxilium speră, în sinea sa, că această căsătorie de convenienţă va fi şi un pansament pentru sufletul său răvăşit de pierderea iubitei sale Lessie într-o acţiune în Ţinuturile Necruţătoare. Atunci când Harms vine să i-o prezinte lui Wax pe Steris, împreună cu ea este şi Marasi, o tânără care este prezentată a fi verişoara viitoarei sale soţii.

Avem, aşadar, o căsătorie din interes, bazată pe calcule financiare şi sociale, ce s-ar desfăşura în cel mai pur stil burghez dacă... dacă Steris n-ar fi răpită de banda Efemerilor. Şi aşa începe circul!

https://msbook.pro/fantazy/1984-nscui-din-cea-vol-5-umbra-sinelui.html

Waxillium Ladrian face, acum, parte din efectivele Poliţiei din Elendel. Este, cumva, angajat cu jumătate de normă, în sensul că poate folosi allomanţia şi armele de foc în oraş, pentru a prinde criminali. În paralel cu această pasiune a sa – pentru că bărbatul trebuie să aibă şi pasiuni, nu-i aşa? – continuă pregătirile în vedera căsătoriei cu Steris.

Şi totuşi viaţa paşnicului Elendel este tulburată din nou cu o serie de evenimente la originea cărora este un kandra nebun. Este momentul când personaje din Historica (cartea pe care, la sfârşitul volumului anterior, Mars – numit şi Ochi-de-Fier – i-o trimite spre lectură lui Wax) îşi fac apariţia în viaţa reală alăturându-se efortului de a-l opri pe acel kandra şi a i-l livra lui Armonie pentru vindecare. Pentru că, uneori, fac paralele între Sanderson şi Jordan, pot aminti şi la acest volum că Sanderson preia din „bunele obiceiuri” şi personaje secundare din volumele anterioare revin aici în prim-plan. Este vorba de un personaj care apare în capitolul 9 din Eroul evurilor, iar în afara acestuia mai este un alt personaj „panromanic” pe care l-am întâlnit fugitiv în Ultimul Imperiu în pielea unui cerşetor şi, mult mai des, în seria Arhivei luminii de furtună, unde joacă un alt rol.

Nu vreau să dezvălui din acţiunea romanului, aşa că voi spune doar că nu mă aşteptam ca Sanderson să aibă afinităţi spre romanul poliţist, pentru că Umbra sinelui aparţine, în esenţă, acestei specii. Interacţiunea dintre Waxillium şi kandra seamănă cu efortul a doi mari maeştri ai şahului care încearcă să deducă viitoarele mişcări ale adversarului, să-i dejoace planurile şi să câştige partida. Sfârşitul romanului m-a dus cu gândul la finalul unui film poliţist din anii ’60 şi mi-a lăsat un gust dulce-amar pe care nu l-am mai simţit din perioada de început a adolescenţei, când citisem A de la Andromeda de Fred Hoyle şi John Elliot. Dar asta-i altă poveste...

Acesta este ultimul roman din seria Născuţi din ceaţă tradus în limba română. Următorul, The Bands of Mourning, a fost scris de Sanderson în 2016 şi, dacă editura Trei respectă periodicitatea anterioară, s-ar putea să o avem anul acesta în librării. În prezent, Sanderson lucrează la al şaptelea volum din serie, intitulat The Lost Metal care este prevăzut să apară pe piaţa occidenatală anul viitor.

https://msbook.pro/fantazy/1869-calea-regilor-1.html

Calea regilor vol.1 de Brandon Sanderson top cele mai vîndute cărți online gratis, carte .PDF

Cosmera este o parte din univers în care Brandon Sanderson îşi plasează acţiunile descrise în romanele sale. El ne dă, în website-ul său, câteva idei despre ceea ce înseamnă acest spaţiu în viziunea sa, iar în fandomul Stormligt Archive Cosmera este disecată şi prezentată pe elemente componente, cu hărţi şi imagini. Hărţi mai detaliate şi explicaţii „ştiinţifice” se pot găsi şi pe pagina dedicată Cosmerei de către editura Tor Books, cea care îi pubică romanele lui Sanderson.

Acţiunea din cărţile Arhivei Luminii de Furtună se petrece pe palneta Roshar. Aceasta are un singur continent, şi, pentru că axa Rosharului nu are înclinaţie, anul este lipsit de anotimpuri şi clima, bineînţeles, nu este cea cu care suntem noi obişnuiţi. Acolo s-au dezvoltat plante şi animale specifice şi, de asemena, rase de oameni cu însuşiri fizice şi obiceiuri diferite de cele pe care noi le cunoaştem pe Pământ. Dacă ar fi să încadrăm lumea într-o epocă... aceasta ar corespunde Evului Mediu târziu din istoria umană. Cele mai importante deosebiri în Roshar sunt lumina de furtună şi marile furtuni. Marile furtuni sunt fenomene meteorologice violente, caracterizate prin ploi reci şi vânturi cu forţa uraganelor care traversează periodic continentul de la est la vest. Lumina de furtună este o energie degajată de marile furtuni, care poate fi înmagazinată în pietre preţioase şi în... oameni. Persoanele care pot absorbi lumină de furtună îşi îmbunătăţesc unele talente. Sanderson chiar explică în partea a doua a Căii regilor: „Lumina de Furtună nu-ţi oferea îndemânare. Nu putea să transforme un om în ceea ce nu era. Sporea, fortifica, dădea vigoare. Desăvârşea.” A fost necesară această introducere (destul de lungă) pentru că în jurul acestor fenomene se învârte toată acţiunea romanelor.

Kaladin, personajul principal din Calea regilor, este un băiat Alethi care a ajuns în armata Luminlordului Amaram, unde se desăvârşeşte ca suliţaş (unii afirmau că este cel mai bun din armata lui Amaram) şi, prin jocul sorţii, ajunge sclav. Dacă cineva spune că nimic nu poate fi mai rău decât sclavia, se înşeală. Există Podul Patru. Calea Regilor este, din punctul meu de vedere, o carte despre onoare: onoarea cuvântului dat, onoarea în luptă, onoarea în relaţiile cu oamenii.

FRAGMENT:

— O să mor, nu-i aşa? întrebă Cenn.

Veteranul ars de soare şi de vânt de lângă el se întoarse să-l studieze. Un veteran cu barba tunsă scurt, în părţi, firele negre de păr începuseră să fie înlocuite de cele cărunte.

„O să mor”, îşi zise Cenn, strângând în mână suliţa cu mânerul lucind, ud de sudoare. „O să mor. O, Părinte al Furtunii, o să mor...”

— Câţi ani ai, fiule? îl întrebă veteranul.

Cenn nu-şi amintea numele lui. Era greu să-ţi aduci aminte de ceva în timp ce priveai cealaltă armată aliniindu-se dincolo de câmpul de luptă stâncos. Alinierea aceea părea atât de paşnică. Ordonată, organizată. Purtătorii de suliţe scurte în primele rânduri, cei cu suliţe lungi şi cu javeline în spatele lor, arcaşii pe margini. Echipamentul suliţaşilor ochi-întunecaţi era identic cu al lui Cenn: vestă de piele şi o fustă lungă până la genunchi, tot din piele, cu o cască simplă de metal pe cap, plus o platoşă de acelaşi fel cu casca.

Mulţi ochi-luminoşi purtau armuri complete. Stăteau călare, fiecare cu garda lui de onoare îngrămădindu-i-se în jur, cu platoşe care străluceau, roşii sau de un verde intens. Oare printre ei se aflau şi Cristalpurtători? Luminlordul Amaram nu era Cristalpurtător. Oare vreunul din oamenii lui era? Ce se făcea Cenn dacă trebuia să lupte cu vreunul? Oamenii obişnuiţi nu puteau să omoare Cristalpurtători. Se întâmpla atât de rar, încât toate întâmplările de acest soi intrau în legendă.

„Se întâmplă cu adevărat”, se gândi, din ce în ce mai înspăimântat. Nu făceau instrucţie în tabără. Şi nici nu se antrenau pe câmp, agitând beţe. Era o luptă adevărată. Pus faţă-n faţă cu realitatea – cu inima bătându-i în piept ca un animal speriat – Cenn înţelese brusc că era laş. N-ar fi trebuit să-şi lase turmele! N-ar fi trebuit s-o facă niciodată...

— Fiule! repetă veteranul, cu voce fermă. Câţi ani ai?

— Cincisprezece, domnule.

— Şi care ţi-e numele?

— Cenn, domnule.

Omul bărbos, înalt cât un munte, dădu din cap.

— Eu sunt Dallet.

— Dallet, repetă Cenn, continuând să fixeze cu privirea cealaltă armată.

Erau atât de mulţi! Cu miile.

— O să mor, nu-i aşa?

— Nu, răspunse Dallet cu o voce răguşită, dar asta avea, cumva, ceva liniştitor. O să-ţi fie foarte bine. Păstrează-ţi mintea limpede. Nu te răzleţi de grup.

— Dar n-am făcut instrucţie nici măcar trei luni!

Ar fi putut să jure că auzea zăngănitul îndepărtat al armurilor şi scuturilor duşmanului.

— Abia dacă ştiu cum să ţin suliţa. Părinte al Furtunii, sunt mort. Nu pot...

— Fiule, îl întrerupse Dallet, cu voce blândă, dar fermă.

Ridică o mână şi o puse pe umărul lui Cenn. Marginea scutului său mare, atârnat pe spate, reflecta lumina.

— O să-ţi fie foarte bine.

— Cum poţi s-o ştii?

Cuvintele i se desprinseră de pe buze sunând a implorare.

— Pot, fiule, fiindcă faci parte din plutonul lui Kaladin cel Binecuvântat de Furtună.

Ceilalţi ostaşi din apropiere dădură din cap, încuviinţând.